Unul din cele două instrumente politicii macroeconomice; politica monetară 's side-kick. Ea cuprinde cheltuielile publice şi fiscalitate, şi orice alt guvern veniturile sau asistenţă în sectorul privat (cum ar fi facilităţi fiscale). Acesta poate fi utilizat pentru a influenţa nivelul cererii în economie, de obicei, cu obiectivele gemene de obtinerea şomajului cât mai scăzut posibil fără declanşarea inflaţie excesivă. La ori acesta a fost dislocat pentru gestionarea cererii pe termen scurt prin reglare fină, deşi de la sfârşitul erei keynesiană l a mai des fost orientate pe obiectivele pe termen lung, cu politica monetară mai des utilizate pentru termen scurt ajustări. Pentru un guvern, există două probleme principale în stabilirea politicii fiscale: ce ar trebui să fie poziţia generală de politică şi ce formă ar trebui să ia părţile sale individuale?

Unii economişti şi politicieni susţin pentru un buget echilibrat. Alţii spun că un deficit persistent (cheltuielile depăşesc veniturile publice) este acceptabil, cu condiția ca, în conformitate cu regula de aur, deficitul este utilizat pentru investiţii (în infrastructură, spun) decât consumul. Cu toate acestea, pot exista pericolul ca sectorul public de investiţii va duce la aglomerarea din investiţii private mai productive. Indiferent de poziţia globală medie peste un ciclu economic, cei mai mulţi economişti sunt de acord că politica fiscală ar trebui să fie contra ciclice, cu scopul de a stabiliza automat cererea prin creşterea cheltuielilor publice în raport cu veniturile, atunci când economia se luptă şi creşterea impozitelor în raport cu cheltuielile spre partea de sus a ciclului. De exemplu, diapozitive imprimate sociale (bunăstare) din partea statului, de obicei, creşte în timpul greu de ori, şi glisaţi-fiscal stimulează veniturile publice atunci când economia este în creştere. Biţi şi piese de a face politica fiscală, o dezbatere este despre cât de mare de cheltuieli publice ar trebui să fie în raport cu PIB-ul. În Statele Unite şi în multe ţări din Asia, cheltuielile publice este mai mică de 30% din PIB; în ţările europene, precum Germania şi Suedia, a fost la fel de mare ca 40-50%. Unele studii economice sugerează că cheltuielile publice inferioară în raport cu PIB-ul duce la rate mai ridicate de creştere, deşi această concluzie este controversat. Cu siguranţă, peste ani, mult cheltuielilor publice a fost extrem de ineficiente. O altă problemă este forma în care impozitarea ar trebui să ia, în special împărţită între impozitării directe și al impozitării indirecte şi între capital, veniturile şi cheltuielile fiscale.